Parcul Natural Văcărești este ultima insulă, de cca 190 de hectare, rămasă dintr-un arhipleag de smîrcuri, maidane și gropi, situate într-o depresiune vastă de la marginea Bucureștilor de altă dată, din vecinătatea marelui maidan denumit odinioară Valea Plîngerii.

Mlaștinile au condamnat-o la o existență periferică, la propriu și la figurat. În Valea Plîngerii a fost timp de sute de ani groapa de gunoi a Capitalei. În fiecare zi, sute de căruțe și camioane regurgitau resturile “Micului Paris”, pe care smîrcurile le digerau încet. Niște oameni necăjiți își făcuseră aici colibe de pămînt. Unii încercînd să supraviețuiască, – să mănînce, să îmbrace sau să vîndă- ce le pica din scormonitul în gunoaie.  Cînd ridicau capul din mizerie, zăreau spre apus o coloană de fum negru ieșind pe coșul Crematoriului Uman Cenușa.

Dinspre nord veneau pînă la ei miesmele morții și putrefacției, emanate de Abator și Ecarisaj. La urechea lor ajungea dangănul rar al clopotelor de înmormîntare de la Cimitirul Bellu, care închidea acest triunghi macabru, care înrăma Valea Plîngerii. Între timp, Abatorul s-a mutat, iar o parte din terenuri au fost asanate și consolidate. În perioada comunistă s-a făcut acolo Parcul Tineretului, un parc frumos, al doilea ca mărime al orașului, Sala Polivalentă, un cartier de blocuri, Palatul Copiilor.

Din vasta zonă insalubră a Plîngerii a rămas doar Groapa Văcărești, căreia Ceaușescu îi hărăzise un destin lacustru: “Acumularea lac Văcărești” – obiectiv al ultimului plan cincinal, urma să fie alimentată gravitațional din Argeș, via lacul Mihăilești. Constructorii au apucat să toarne betonul digului împrejmuitor. În prezent  digul năpădit de buruieni, este devorat bară cu bară, de recuperatorii de fier vechi.

 

Consultă aici o galerie de imagini cu peisajele Parcului Natural Văcărești