De ce nu trebuie să mai plantăm salcâmi? // Discuție cu peisagista Corina Trancă

V-ați întrebat de ce într-o pădure de salcâmi nu prea crește nimic altceva?

Chiar dacă în România e unul dintre cei mai răspândiți arbori, salcâmul NU este o specie autohtonă. A fost importat la jumătatea secolului 19 din America de Nord, cu scopul de a stabiliza zonele nisipoase din Oltenia. Desigur, autoritățile vremii ar fi putut planta și specii locale care rezistă la secetă, dar salcâmul are avantajul că se dezvoltă rapid în zone secetoase. Salcâmul are și un excelent lemn de foc și nu în ultimul rând, acesta poate fi folosit și în construcții, în special pentru structurile de rezistență.

Până aici, toate bune. Dar nu sunt puțini botaniști sau peisagiști care spun că plantarea salcâmilor pe suprafețe întinse tinde să producă mai multe probleme decât rezolvă. Printre ei, se numără și peisagista Corina Trancă, care ne-a acordat un interviu despre acest subiect.

O primă observație ar fi că în pădurile de salcâmi nu prea cresc alte plante și motivele pentru care se întâmplă acest lucru sunt numeroase. Oricât de ciudat ar suna, minunatul parfum al florilor de salcâm este unul dintre motive. Albinele și alte insecte polenizatoare îl găsesc irezistibil și pe o rază de până la 8 kilometri, insectele vor avea tendința să polenizeze doar florile de salcâm. Și da, și nouă ne place mierea de salcâm…

Desigur, nu toate plantele înfloresc în același timp cu salcâmul și nu toate se înmulțesc exclusiv prin polenizare. Așa că parfumul puternic al florilor nu explică în totalitate biodiversitatea redusă a pădurilor de salcâm.

Așa cum spuneam, salcâmii au fost aduși în Europa pentru că se dezvoltă foarte bine în zone secetoase. Doar că reușesc acest lucru mulțumită unui sistem de rădăcini extrem de dezvoltat. Pe de o parte, acest sistem fixează foarte bine solul, dar nici nu lasă prea multă apă altor specii de plante. În plus, salcâmul are și tendința de a fixa azotul în sol, substanță pe care multe plante nu o tolerează în concentrație mare.

În fine, plantațiile de salcâmi s-au dezvoltat foarte bine și pentru că, fiind o specie relativ nouă, în România nu există prea multe specii (insecte, de pildă) care să îi reducă efectivele. Pe lângă faptul că ramurile au spini, semințele și lemnul (în special cel al ramurilor tinere) conțin și o substanță ușor toxică.

Și atunci, ce ar fi de făcut?

Păi, dacă aveți vreun salcâm în curte sau în fața blocului, NU e cazul puneți mâna pe topor și să vă jucați de-a Ilie Moromete și salcâmul. Ce e plantat deja, e bun plantat și în contextul încălzirii globale, avem mare nevoie de arbori. Dar dacă aveți un salcâm în curte și vedeți că din pământ îi răsar alți lăstari, ar fi de preferat să îi tăiați.

Cu adevărat important este ca suprafețele acoperite cu salcâmi să nu mai crească. Din acest motiv, viitoarele împăduriri NU trebuie făcute cu salcâmi, ci cu specii autohtone care pot asigura o biodiversitate semnificativă. Printre soluții, se numără plantarea unor specii precum carpenul, mesteacănul, salcia căprească sau diverși arbuști (cătina, de exemplu).

Credit foto: Corina Trancă și Bogdan Mihalache.