Puterile neștiute ale pajiștilor

Arborii captează și stochează emisiile de carbon, iar plantarea lor este esențială pentru combaterea schimbărilor climatice. Lucru mai puțin știut, și pajiștile rețin cantități importante de dioxid de carbon. E drept, cea mai mare parte a emisiilor este stocată în solul pajiștilor, și nu în plantele propriuzise. Așa se explică de ce prin ararea pajiștilor sau fânețelor se poate elibera din sol mai mult dioxid de carbon decât produce utilajul folosit.

Mulțumită ciclului de viață mai rapid al plantelor erbacee, pajiștile pot reprezenta o soluție pe termen scurt mai eficientă decât plantarea pădurilor. În plus, pe glob sunt tot mai multe regiuni secetoase sau cu soluri infertile în care arborii supraviețuiesc cu greu. Și dacă o fac, se dezvoltă foarte încet. În aceste zone (sudul deșertificat al Olteniei ar fi un bun exemplu), plantarea de pajiști poate reprezenta o soluție pe termen scurt.

Nu e de neglijat nici capacitatea pajiștilor de a reține apa în sol sau faptul că asigură hrana insectelor polenizatoare. Mai puțin “pretențioase” decât pădurile, pajiștile pot crește calitatea vieții și în orașe, unde reduc fenomenul de “insulă de căldură”. Așadar, soluții sunt, dar gazonul pe care îl vedem în mai toate orașele nu este o pajiște adevărată.

Gazonul reprezintă un amestec de cel mult câteva plante erbacee, pe care (în principiu) autoritățile le cosesc, le irigă și le tratează împotriva dăunătorilor. Prin urmare, îngrijirea gazonului poate produce mai multă poluare decât pot reține plantele care îl formează. Nici albinele sau fluturii nu găsesc hrană pe un gazon bine îngrijit și simplificând foarte mult, gazonul este un “deșert verde”, pentru că nu asigură o biodiversitate semnificativă. În concluzie, deși primăriile îl pun la socoteală când calculează spațiul verde și, nimic de spus, e mai util decât betonul care se încinge pe timpul verii, gazonul bine îngrijit nu aduce beneficii reale naturii sau oamenilor care locuiesc în orașe.